Despre herpes și modul în care se transmite

Herpesul este o boală frecventă cu transmitere sexuală cauzată de virusul herpes simplex (HSV). Ea afectează pe oricine este activ sexual sau intră în contact apropiat cu o persoană infectată.

Descoperiri științifice legate de herpes

Istoria herpesului este una extinsă, datând de mii de ani. Ea cuprinde recunoașteri străvechi, descoperiri științifice semnificative și eforturi continue de a îmbunătăți tratamentul și prevenirea.

Grecia antică și Roma: herpesul a fost recunoscut în civilizațiile antice. Termenul herpes provine din cuvântul grecesc herpein, care înseamnă a târâi, referindu-se la natura răspândită a leziunilor herpetice. Împăratul roman Tiberius a interzis sărutul în public pentru a reduce răspândirea herpesului labial (herpes oral).

Europa medievală: herpesul a continuat să fie o afecțiune recunoscută, fiind folosite diferite remedii și tratamente populare. Înțelegerea bolii a rămas rudimentară.

Secolul XIX: în această perioadă, știința medicală a început să progreseze semnificativ. Cu toate acestea, cauza exactă a herpesului era încă necunoscută, iar înțelegerea infecțiilor virale a fost limitată.

Descoperirea virusului și medicația

La începutul secolului al XX-lea, oamenii de știință au început să identifice și să înțeleagă virușii. Virusul herpes simplex a fost izolat și identificat, deosebindu-se de alte infecții virale.

Anii 1950 și 1960 au înregistrat progrese semnificative în cercetarea cu antivirale. Idoxuridina, unul dintre primele medicamente antivirale, a fost dezvoltat pentru tratarea infecțiilor cu herpes. Deși nu este foarte eficient, a marcat începutul terapiei antivirale țintite.

La scurt timp după aceea, cercetătorii au identificat două tipuri distincte de virus herpes simplex și anume HSV-1 și HSV-2. Această distincție a ajutat la înțelegerea transmiterii și epidemiologiei bolii.

Medicamentul antiviral aciclovir a fost dezvoltat și a devenit disponibil pe scară largă. A îmbunătățit semnificativ gestionarea infecțiilor cu herpes prin reducerea severității și duratei focarelor și contribuind la prevenirea recidivelor. Aciclovirul a marcat o etapă  majoră în tratamentul herpesului.

Au fost dezvoltate medicamente antivirale mai noi, cum ar fi valaciclovir și famciclovir. Aceste medicamente au oferit o mai bună biodisponibilitate și comoditate, îmbunătățind și mai mult gestionarea infecțiilor cu herpes.

Nu există un remediu pentru herpes însă medicamentele antivirale pot ajuta la gestionarea focarelor, la reducerea severității simptomelor și la scăderea riscului de transmitere.

În prezent, eforturile de cercetare medicală s-au concentrat pe înțelegerea comportamentului virusului herpes, strategiile de evaziune imună și dezvoltarea vaccinurilor. Deși niciun vaccin împotriva herpesului nu a fost încă aprobat, câțiva candidați se află în diferite etape ale studiilor clinice.

Efectele adverse ale medicației

Medicamentele pentru herpes, în principal antiviralele precum aciclovirul, valaciclovirul și famciclovirul, sunt în general bine tolerate, dar pot avea efecte secundare. Severitatea și probabilitatea reacțiilor adverse variază în funcție de individ, de medicament specific, de doză și de durata utilizării.

Utilizarea aciclovirului are drept efecte secundare greață, diaree, migrene, vărsături, letargie și amețeală. 

Printre acestea se numără mâncărimea și urticaria. În contexte rare pot apărea și:

• probleme cu rinichii, inclusiv niveluri crescute ale creatininei și azotului ureic din sânge
• neurotoxicitate cu simptome ce includ confuzie, halucinații, convulsii și comă, în special la pacienții cu probleme renale sau cei care primesc doze mari.
• reacții alergice severe precum anafilaxie, deși extrem de rare.

Valaciclovirul are aceleași efecte secundare ca și aciclovirul însă se diferențiază prin sindromul hemolitic uremic. Acestea sunt afecțiuni rare, dar care pot pune viața în pericol, mai probabil să apară la pacienții imunocompromiși. De asemenea, efecte negative asupra sistemului nervos central inclusiv agitație, confuzie, halucinații și convulsii, în special la pacienții vârstnici sau la cei cu insuficiență renală.

Famciclovirul are aceleași efecte secundare pe care le dau și primele două medicamente, dar se diferențiază prin modificări ale enzimelor hepatice unde funcționalitatea ficatului este compromisă temporar.

Tipurile principale și simptomele virusului

• HSV-1 se transmite de obicei prin contact oral, rezultând herpesul cu același nume. Se poate răspândi și în zona genitală prin contact oral-genital. Simptomele includ vezicule febrile în jurul gurii sau pe față.
• HSV-2: se transmite în principal prin contact sexual, inclusiv sex vaginal, anal și oral, ducând la herpes genital. Simptomele includ vezicule sau răni dureroase pe zona genitală sau anală, mâncărime și disconfort în timpul urinării. Unele persoane pot prezenta simptome asemănătoare gripei, inclusiv febră, ganglioni limfatici umflați și dureri corporale.

Herpesul este foarte contagios, mai ales atunci când sunt prezente răni sau vezicule. Cu toate acestea, poate fi transmis și atunci când nu sunt vizibile simptome prin eliminarea virală asimptomatică. De asemenea, în timpul nașterii, o mamă care are o infecție activă cu herpes poate transmite virusul copilului ei. Acesta se numește herpes neonatal și poate pune viața în pericol la nou-născuți

Prevenția și depistarea herpesului

Utilizarea prezervativelor pentru sexul penetrativ și diga dentară pentru sexul oral reduce riscul de transmitere, dar nu îl elimină în totalitate, deoarece herpesul poate afecta zonele neacoperite de aceste bariere. O digă dentară este o bucată subțire și flexibilă de latex sau poliuretan care se poate folosi pentru protecție în timpul sexului oral. Ea nu este folosită drept contraceptiv, dar reduce riscul de răspândire a fluidelor corporale care transmit herpes.

De asemenea, evitarea contactului sexual în timpul episoadelor herpetice reduce semnificativ riscul de transmitere. Pentru a face față acestora, pe lângă medicația menționată anterior, se folosesc tratamente topice, precum cremele și unguentele care calmează durerea și disconfortul.

Managementul stresului joacă un rol foarte important în prevenția exploziilor herpetice. Practici precum meditația, exercițiile fizice și somnul adecvat ajută la reducerea frecvenței focarelor. Nu în ultimul rând sunt importante și menținerea unei diete sănătoase și evitarea factorilor declanșatori cunoscuți.

Pentru depistarea virusului se va face o examinare clinică ce presupune inspecția vizuală de către un specialist. În continuare se fac teste de laborator (teste pe tampon ale rănii herpetice sau veziculelor) și analize de sânge pentru a detecta anticorpii împotriva HSV.

Factorii de risc 

Trebuie sa ținem cont de faptul că anumiți factori pot crește probabilitatea de a dobândi și de a trece prin episoade herpetice mai frecvente:

• Persoanele care încep activitatea sexuală la o vârstă mai fragedă vor avea un risc cumulat mai mare de-a lungul vieții.
• A avea mai mulți parteneri sexuali crește riscul de expunere la herpes.
• A avea o altă boală cu transmitere sexuală poate crește riscul de a face herpes.

Studiile sugerează că femeile au mai multe șanse de a dobândi herpes genital decât bărbații, potențial din cauza biologiei tractului genital. Posibilitatea infectării cu herpes este mare pentru oricine, însă cei cu parteneri sexuali multipli, boli cu transmitere sexuală existente, sistemul imunitar slăbit și anumiți factori de stil de viață prezintă un risc mai mare de a dobândi herpes.

Gestionarea herpesului implică o combinație de tratament medical, ajustări ale stilului de viață și măsuri preventive pentru a reduce frecvența focarelor și riscul de transmitere. Rămânând informați și proactivi, persoanele cu herpes pot duce o viață sănătoasă și împlinită. Pentru persoanele infectate, consultați un medicul specialist pentru un diagnostic precis.